2.19.2013

Un colaborator al LA despre Nicolae Dabija


 Prolog
Deşi au trecut mai bine de 6 ani, autorul şi acum are teamă de individul pe nume nicolae dabija (ciobanu), numindu-l ,,mare ticălos"... A acceptat să-i public articolul numai cu condiţia că n-o să-i divulg numele. Îi respect dorinţa şi vă asigur, stimaţi cititori, că autorul este o persoană reală şi că articolul este autentic.  

ALTE  REFLECŢII  ASUPRA  UNEI  “POLEMICI”
N.Dabija publică în ziarul său articole în care îşi zice mare patriot român, semnîndu-le cu nume inventate

După apariţia articolului “Reflecţii asupra unei “polemici” (”Jurnal de Chişinău” din  24 octombrie 2006), în care autorul, dl Ion Mămăligă, vicepreşedintele Mişcării Unioniste, a demonstrat prin argumente  că numele autoproclamatului patriot  N. Dabija nu-l găsim nici în prima Mişcare Democratică pentru Susţinerea Restructurării, formată în iunie 1988, şi nici în prima scrisoare colectivă adresată Comisiei Interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem din RSSM pentru Studierea Istoriei şi Problemelor Dezvoltării Limbii Moldoveneşti, semnată de 66 de oameni de cultură şi artă, inclusiv 19 scriitori, care cereau ca limba republicii să devină limbă de stat şi să se revină la grafia latină, mai mulţi tineri m-au rugat să reproduc lista acelor literaţi care au avut îndrăzneala în anii regimului sovietic, acum 18 ani, să-şi pună semnătura sub acea petiţie. Iată numele lor: Valeriu Babansky, Vasile Badiu, Vladimir Beşleagă, Alexandru Brodschi, Ion Ciocanu, Alexandru Cozmescu, Nicolae Esinencu, Ion Hadîrcă, Bogdan Istru, Leonida Lari, Emil Loteanu, Gheorghe Malarciuc, Dumitru Matcovschi, Valentin Mîndîcanu, Serafim Saka, Andrei Strîmbeanu, Arcadie Suceveanu, Vasile Vasilache, Vlad Zbîrciog. Subliniez că anume aceştia au dat semnalul luptei  pentru  limba de stat şi alfabetul latin, contribuind ca din toate satele  şi oraşele republicii să fie expediate la Chişinău mii de scrisori cu sute de semnături întru susţinerea  revendicărilor menţionate. Anume aceşti scriitori (cinci dintre ei  au plecat deja  în lumea celor drepţi) merită pe de-a-ntregul să declare azi că au fost printre iniţiatorii mişcării noastre naţionale.
Nicolae Dabija nu putea să fie în acei ani un adept al mişcării naţionale din simplul motiv că, avînd o prestaţie activă  de comunist înflăcărat în societate,  nu vroia să se pună în poară cu cei de sus, deoarece  era înaintat la Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti pe anul 1988 în domeniul literaturii şi artei. Şi ştia bine că o să-l primească, dacă nu-şi va păta  biografia  pe care o avea atunci: membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (la ultimul Congres al scriitorilor din perioada sovietică el n-a aruncat biletul de partid, cum o făcuse alţi scriitori şi cum s-a lăudat în gazeta sa că a procedat astfel chiar in faţa lui S. Grossu), era membru al organizaţiei comsomoliste a Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Comisiei privind tineretul de creaţie de pe lîngă Comitetul Central al Comsomolului din Moldova, membru al Comitetului raional de partid Frunze al oraşului Chişinău, Laureat al Premiului Comsomolului din  RSS Moldovenească, redactor-şef al săptămînalului “Literatura şi Arta”, unde, conform  documentelor de arhivă, a fost numit prin hotărîrea Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei din aprilie 1986 şi a Plenarei Uniunii Scriitorilor din luna mai  acelaşi an. În martie 1989 a devenit deputat al poporului din URSS. În acea perioadă, ca să deţii atîtea  funcţii de răspundere şi să te bucuri de un asemenea avantaj nomenclaturist, trebuia să ai mare protecţie în vîrful piramidei. Aici apare o întrebare pe cît de logică, pe atît  de interesantă: credeţi oare că un naţionalist (cum se  afişează N.Dabija că a fost în anii studenţiei)  putea să fie primit în partid, să aibă atîtea favoruri şi să ocupe atîtea funcţii urcîndu-se pe scara ierarhiei comuniste? Niciodată! Unui naţionalist  (dacă nu era de  acord să colaboreze cu KGB-ul şi să-şi toarne  colegii şi prietenii) i se punea pentru totdeauna pecetea pe frunte: era persecutat la tot pasul, nu mai era avansat în serviciu,  putea chiar să rămînă pe drumuri etc.
De fiece dată, cînd i se spune adevărul în ochi despre poziţia sa ideologică greşită şi dăunătoare sau despre fraudele şi fărădelegile pe care le-a comis în ultimii ani, N.Dabija recurge la un procedeu  pe care-l foloseau comuniştii din perioada sovietică: în loc să-l combată pe oponent prin exemple concrete şi să spună unde are sau nu are acela dreptate, el  atacă persoana care l-a criticat, insultîndu-l pe semnatar cu cele mai murdare cuvinte pentru a-i astupa gura, de parcă un om simplu nu are drept să-i spună adevărul în faţă. Dacă nu se poate agăţa de autor, îl ameninţă pe acesta că-l va da în judecată (deşi nu are pentru ce), învinuindu-l totodată pe directorul publicaţiei în care a apărut materialul în cauză, încercînd să-i interzică  şi acestuia de a mai publica asemenea materiale. După cum vedem, N.Dabija se crede că ar fi un om incriticabil. Tocmai aşa a reacţionat dînsul la materialul din “Jurnal de Chişinău” al dlui Ion Mămăligă, în care autorul a demonstrat că  publică materiale  cu semnături inventate. Este vorba de articolul “Ce se întîmplă acolo la dumneavoastră”, scris de Dabija, în apărarea sa, apărut în “LA” din 28 septembrie curent sub semnătura numelui fals Eugen Bulat. Despre această faptă nedemnă a sa a fost vorba şi la  adunarea cetăţenilor din 29 octombrie a.c., organizată de dl Ilie Bratu, preşedintele  Mişcării Unioniste din Moldova, adunare la care, după ce au vorbit toţi doritorii  şi după ce a fost adoptată rezoluţia respectivă,  i s-a oferit cuvîntul (în ordine de replică) şi lui Nicolae Dabija. Acesta, in loc să răspundă la critica ce i s-a adus, a încercat să îndruge o alegorie (lupul la stînă), crezînd că cei prezenţi  nu-l  vor susţine pe Ilie Bratu. Dar intenţia sa provocatoare n-a luat foc, încît, în prezenţa participanţilor la adunare, Dabija a fost nevoit să cedeze şi să-i întindă mîna lui Ilie Bratu. După un  asemenea moment de împăcare şi bună înţelegere, Ilie Bratu a avut ingeniozitatea să i se adreseze lui Dabija cu următoarele cuvinte: eu sunt de acord să ne împăcăm cu condiţia că dumneata, domnule Dabija, vei publica  în numărul de joi al “Literaturii şi Arta” Rezoluţia care a fost aici adoptată  şi vei aduce la următoarea adunare preconizată pentru 3 decembrie a.c. cei 140 de mii de membri despre care ai spus azi că îi ai în Forul Democrat al Românilor din Moldova. Prima condiţie N.Dabija a realizat-o cu scîrţ dar şi cu răutate: şi-a reprodus în ziarul său alegoria  (ca să nu zicem logoreea)  ţintită împotriva lui Ilie Bratu, publicînd doar cîteva rînduri din rezoluţia în cauză. Cît priveşte cea de a doua condiţie, vom  vedea cîţi membri va aduce la adunarea cetăţenilor din 3 decembrie. Credem că niciunul sau foarte puţini. Pentru că n-are de unde-i lua. Or, în imaginaţia lui Dabija, numărul membrilor creşte zilnic cu zecile de mii. Doar pe hîrtie.  În realitate însă el nu are mai mult de o sută de membri la Chişinău, care nu sunt altcineva dect autorii pe care-i publică în paginile “Literaturii şi Arta”, precum şi prietenii, cumetrii şi alte rude ale sale. 
Împăcarea lui N. Dabija cu preşedintele Mişcării Unioniste din timpul adunării a fost un gest formal, deoarece chiar în următorul număr al “LA” (din 9 noiembrie 2006) Ilie Bratu a fost din nou atacat  într-un articol semnat de Ion Bajureanu, în care  Dabija recurge la  o altă manieră stalinistă. Oamenii mai în vîrstă ţin minte versurile lui V.Maiakovski care figurau în toate manualele şcolare din perioada sovietică: “Cînd spunem Lenin, subînţelegem partidul, cînd spunem partidul, subînţelegem Lenin”. Cu alte cuvinte, Lenin şi partidul erau considerate una şi aceeaşi. În materialul lui Ion Bajureanu, citat mai sus, N. Dabija este numit marele nostru patriot român, acesta fiind sincronizat cu Forul Democrat al Românilor: dacă îl critici pe Dabija, îi insulţi pe cei 140 de mii de membri ai Forului, ne dă de înţeles anonimul autor, pentru că un asemenea nume nu există în realitate: articolul, în care  N.Dabija figurează ca mare patriot român, este scris în redacţie. Vedeţi cît de uşor devii patriot, dacă ai ziar, în care poţi  scrie orice. Şi ca să nu dea de bănuit că numele lui Ion Bajureanu este fals, Dabija mai inventează un nume – Parascovia, însoţind articolul în cauză cu următorul post-scriptum: “Noi, familia Ion Bajureanu şi Parascovia Bajureanu aderăm cu trup şi suflet la Forul Democrat al Românilor”. Deci iată cum “creşte” (cu trupuri şi suflete false) numărul aderenţilor la For. Să ştiţi că peste cîteva zile vom avea deacum 150 de mii! Adresîndu-ne către Secţia de informaţii şi adrese a Întreprinderii de Stat “Registru” pentru a afla dacă în municipiul Chişinău există familia Ion şi Parascovia Bajureanu, am primit  un răspuns negativ.                   
În articolul menţionat din “Jurnal de Chişinău” autorul scria că Dabija se laudă precum că “LA”, doar datorită protestelor organizate de dînsul şi a articolelor sale demascatoare,  a atins pe timpuri un tiraj de 260 de mii de abonaţi. Un cetăţean mi-a telefonat afirmînd că aceasta e o minciună pe care  Dabija o repetă mereu şi pretutindeni: “Literatura şi Arta” a avut în acei ani un tiraj mare, dar acesta n-a atins niciodată cifra de 260 de mii de abonaţi, propunîndu-mi să răsfoiesc încă o dată arhiva săptămînalului, în care, pe ultima pagină în partea de jos, este indicat tirajul. Ceea ce am şi făcut. În consecinţă am constatat că tirajul  acestei publicaţii a crescut vertiginos în anul 1988 şi pe parcursul anului 1989, în perioada luptei pentru statalitatea limbii materne şi revenirea la grafia latină. Însă meritul nu este al lui Dabija, deoarece (după cum am arătat mai sus),  deţinînd în acei ani priorităţi ale nomenclaturii comuniste, dînsului nu-i ardea să se pună în poară cu cei de sus. Cum putea el să protesteze sau să publice articole demascatoare îndreptate împotriva conducerii, cînd  S.Grossu, prim-secretar al CC al PC al Moldovei, şi I.Calin, preşedinte al Sovietului Miniştrilor al RSS Moldoveneşti, urmau să semneze hotărărea cu privire la conferirea Premiilor de stat pentru anul 1988, la care era propus N.Dabija? . Articolele în apărarea limbii de stat şi grafiei latine, precum şi alte multe materiale ce abordau probleme de stringentă actualitate (profitînd de absenţa redactorului-şef, care se afla cu lunile ba la odihnă la sanatoriu, ba în deplasare, apoi la Moscova ca deputat etc.) le scriau colaboratorii săptămînalului, precum  şi alţi oameni de litere şi artă din afara redacţiei, făcînd ca gazeta, prin materialele sale bătăioase, la zi, pline de durere, să aibă o autoritate tot mai mare. Dacă la sfîrşitul anului 1988 se abonaseră pentru anul următor 58000 de oameni, în luna decembrie 1989 tirajul ajunsese la cifra de 107640 unităţi, pentru ca în anul următor  să atingă recordul de  186760 de exemplare, dar nicidecum 260000, cifră cu care Dabija induce lumea în eroare pentru a arăta că el avea atunci cel mai mare tiraj în Europa. 
Din cele expuse mai sus rezultă încă un neadevăr prezentat de N.Dabija în gazeta sa. La 15 aprilie  2004  el  scrie următoarele: “am fost prezent joie de joie de-a lungul a peste 15 ani  cu editoriale în “L.A.” care să vă facă mai demni, mai buni, mai informaţi, mai curajoşi”. Dacă e să facem puţină aritmetică, iese că începînd cu anul 1989  N.Dabija avea în fiecare număr editoriale  care ne chemau să fim, pe lîngă toate celelalte,  mai  curajoşi.  După cum am demonstrat mai sus, pe parcursul anului 1989 (de altfel, ca şi pînă atunci) N. Dabija, nu avea (joie de joie) editoriale pe prima pagină, acestea fiind semnate, după cum am arătat în articolul trecut, de către colaboratorii săptămînalului sau autorii din afara redacţiei. Dabija a început-o cu articolele  sale (care aveau menirea să ne facă, cum zice el, mai curajoşi) mai tîrziu,  adică atunci cînd poporul (fără ajutorul domniei sale) îşi  manifestase deja curajul pentru a obţine limba de stat, grafia latină, suveranitatea şi independenţa. N.Dabija a  îndesit-o cu materialele sale  pe prima pagină abia  prin anul 1993, pentru ca după aceea  să le adauge genericul “Vai de capul nostru”, care, după cum menţiona pe bună dreptate Constantin Tănase în “Timpul”, în loc să-l mobilizeze pe cititor, l-a decepţionat şi mai mult, acesta din urmă  zicînd: dacă-i vai de capul vostru şi nu sunteţi în stare să  faceţi ordine în ţară,  să avem nişte salarii şi pensii  normale, pe care să le primim la timp, de ce să ne mai abonăm la ziarul vostru? Această concluzie am tras-o  pe baza unui fapt real: după ce N.Dabija a inceput să apară, joie de joie, cu editoralele  “Vai de capul nostru”, tirajul gazetei a început să scadă de la 186760 (care era  în 1990) pînă la 12125 (în 1999). Să ne fie cu bănat, dar nu  credem în corectitudinea ultimei cifre.  Ştiţi de ce? Pentru că  pînă în anul 1993-1994 unele ziare, inclusiv  “Literatura şi Arta”, au fost subvenţionate de  Guvern, situaţie în care cifra tirajelor de pe ultima pagină a gazetei era corectă. După  aceea însă,  publicaţiile, inclusiv “Literatura şi Arta”,  s-au transformat în SRL-uri, existînd din banii primiţi din partea abonaţilor şi sponsorilor. În scopul de a obţine mai multe finanţe, unii   redactori-şefi au început să indice  în caseta gazetei  un tiraj mult mai mare decît cel real. Aşa a procedat  şi N.Dabija, scriind pe ultima pagină a fiecărui număr precum că tirajul săptămînalului este de 19620 exemplare. La sfîrşitul anului 2005 sponsorii din România au trimis o scrisoare Tipografiei “Prag-3” din Chişinău interesîndu-se în cîte exemplare se tipăreşte “LA”.  Dovedindu-se a fi nişte oameni oneşti şi necorupţi, tipografii n-au ascuns adevărul comunicîndu-le celor de peste Prut că tirajul real al “Literaturii şi Arta” este de  patru ori mai mic decît cel arătat în gazetă. Pentru aceasta N.Dabija i-a “pedepsit” pe cei de la “Prag-3” prin faptul că nu-şi mai tipăreşte gazeta sa acolo, mutîndu-se la Editura “Universul”.  Nu se ştie ce zic acum sponsorii de la Bucureşti. Însă, pentru a nu da în bară, Dabija nu-şi mai indică tirajul. De ce? Pentru a nu  se face de râs în faţa lumii şi a cititorilor săi. Or,  în prezent  săptămînalul a rămas cu doar circa două mii de abonaţi plus tot atîtea exemplare  vîndute în chioşcurile din Chişinău şi din alte oraşe şi centre raionale  ale republicii... 
          Acestea sunt doar cîteva epizoade care indică “onestitatea”, “patriotismul” lui N.Dabija şi marea sa “grijă” ce o poartă faţă de “Literatura şi Arta” pe care, dintr-o publicaţie a Uniunii Scriitorilor, cum era odinioară, a transformat-o într-o ocină personală cu ajutorul căreia, folosind diverse tertipuri, a devenit şi se mai menţine ca martir şi mare patriot român, răzbunîndu-se pe toţi cei care îi spun adevărul în faţă. Dacă va fi cazul, voi mai reveni.                                                                                        
                      
   14 noiembrie 2006
                                             Un colaborator al publicaţiei ,,Literatura şi Arta”